DESPRE SERPII VENINOSI
Din cele 2600 de specii grupate in subordinul Ophidia sau Serpentes, cam o treime sunt veninosi. Cei mai multi apartin familiilor: Elapidae, Hydrophiidae (serpii marini) si Viperidae, si sunt raspanditi in regiunile tropicale. Daca in Europa traiesc numai sapte specii de serpi veninosi, celelalte continente sunt populate din belsug cu vipere, cobre, mambe, crotali etc., multe dintre ele cu un venin extrem de virulent, cu actiune rapida, cauzand moartea omului muscat. Produs de glandele speciale, situate pe maxilar, veninul este inoculat victimei cu ajutorul a doi colti mobili sau fixati, prevazuti cu un sant lateral sau cu un canal central pentru scurgerea acestuia. Coltii sunt situati pe falca superioara, la capatul anterior sau spre fundul gurii. Dimensiunile serpilor veninosi variaza de la cinci metri (cobra regala) si cativa zeci de centimetri. Toti se hranesc cu prazi vii.
AVANTAJE SI DEZAVANTAJE ANATOMICE
Printre celelalte grupe de reptile, serpii se disting usor, atat prin aspectul exterior, cat si prin structura interna a corpului, alungit si acoperit de solzi. Sunt lipsiti de membre, fiind nevoiti sa se deplaseze prin tarare si sa inghita prazile intregi. Nu au pleoape; ochii lor sunt protejati la exterior de o pelicula transparenta, imobila in spatele careia ochiul nu este capabil de nicio miscare. Asa se explica privirea de o stranie fixitate a acestor animale, prin care par ca-si hipnotizeaza victimele. Serpii nu au nici urechi, iar coada, odata rupta, nu se mai reface ca la soparle. Limba le este bifurcata la capat, putand fi impinsa in afara gurii sau retrasa intr-o teaca situata la baza sa. Ea are rolul unui organ tactil, fara a avea vreo legatura cu functia veninoasa.
Cutia craniana este bine dezvoltata si protejeaza creierul, iar coloana vertebrala este alcatuita din numeroase vertebre uniforme (200 pana la 400) si, cu exceptia primei, a atlasului, care asigura articulatia cu craniul, toate poarta coaste. Insa, deoarece sternul lipseste, ele sunt libere in partea anterioara. Aceasta structura asigura un avantaj important reptilei, care isi poate largi corpul pentru a inghiti prazi voluminoase, aici contribuind si conformatia speciala a falcilor. Cele doua ramuri ale mandibulei nu sunt sudate, unite solid la partea anterioara ca la soparle, ci sunt atasate prin ligamente elastice care permit o largire considerabila, mai ales in sens lateral, dar si un pic vertical. Articulatiile maxilarului au si ele o mobilitate foarte mare.
Serpii au un singur plaman functional, cel drept, care se continua cu un fel de camera de aer cu pereti netezi. Suieratul pe care-l emit unele specii se produce tocmai datorita iesirii aerului din acest spatiu. Rinichii sunt asezati unul dupa latul, la fel si gonadele; vezica urinara ventrala lipseste, fiind inlocuita cu una dorsala, iar masculii au o perche de organe copulatoare care sa fie scoase din cloaca in perioada imperecherii. Nu rareori, acestea au fost considerate drept rudimente ale unor presupuse membre posterioare. Cei mai multi serpi depun oua cu coaja pergamentoasa, elastica – sunt deci ovipari – dar exista si specii, cum ar fi serpii marini sau unele vipere, la care dezvoltarea oualor nu se produce la exterior, ci in coprul femelei care expulzeaza puii vii. Acestia sunt serpii ovovipari.
DESPRE COLTI, NUMAI DE “BINE”
Foarte importanta in cazul serpilor veninosi este structura si asezarea dintilor. Daca in 1837 naturalistul german Schlegel impartea simplu serpii in veninosi si neveninosi, desi niciun caracter extern nu permitea separarea precisa a celor doua grupe, in 1852 Dumeril si Bibron isi bazau clasificarea pe conformatia si dispunerea dintilor pe maxilare. Ei deosebeau cinci categorii, din care trei grupau serpii cu colti veninosi. Sigur, in decurs de un secol si jumatate, cunoasterea serpilor a inregistrat progrese notabile si opiniile herpetologilor s-au diversificat, insa o parte din denumirile propuse de naturalistii francezi au ramas valabile si astazi. Simplificand lucrurile, putem spune ca exista trei grupe de serpi. Prima poarta numele de Aglipha, in care intra ofidienii lipsiti de colti, cu dintii fara santuri, ascutiti si indreptati inapoi. toti sunt inofensivi pentru om. Serpii care au coltii situati in partea anterioara a maxilarului si care poseda un sant lateral sau un canal central prin care se scurge veninul in momentul muscarii prazii formeaza grupul denumit Proteroglipha. Acesta cuprinde numai serpi veninosi, multi dintre ei cu un venin de mare toxicitate, deci extrem de periculosi. Coltii care inoculeaza in victima produsul elaborat de cele doua glande veninoase pot sa fie ficsi, ca la cobra, sau mobili, pliindu-se pe cerul gurii, datorita actiunii unui muschi, si revenind la pozitia verticala, cand se deschide gura. Crotalii au coltii veninosi mobili. Dimensiunile lor nu au nicio legatura cu virulenta veninului. Opisthoglipha este denumirea sub care sunt cunoscuti serpii ai caror colti sunt situati in partea posterioara a maxilarului. Cu cateva exceptii, acestia nu sunt periculosi, tocmai datorita pozitiei coltilor veninosi in fundul gurii.
“SALIVA” TOXICA
Veninul serpilor este un produs al celor doua glande situate de-o parte si de alta a capului si care comunica printr-un conduct scurt cu canalele coltilor. Acestea au rezultat din transformarea unor glande salivare, veninul putand fi considerat o saliva extrem de toxica. El apare la exterior, cand muschii care inconjoara glandele se contracta, presandu-le. Functia principala a veninului este cea de imobilizare a prazii, iar actiunea sa depinde, in buna masura, de starea fiziologica a sarpelui, de numarul muscaturilor anterioare si chiar de starea vremii. Veninul are aspect limpede, adesea incolor, capatand uneori o palida nuanta galbuie sau verzuie. Nu are miros si nici vreun gust special, iar consistenta sa difera in functie de specie: la cobre este un pic vascos, ca o glicerina, in timp ce la vipere este mai fluid. Cantitatea de venin variaza de la sarpe la sarpe, intre 6 mg ( Enhydrina ) si 350 g la surucucu ( Lachesis muta ). La cobra ( Naja naja ), ea ajunge chiar la 370 mg!
Actiunea veninului este mult mai puternica daca acesta a fost injectat intr-o vena, decat intramuscular. Uscat la aer sau in vid, el se transforma in cristale stralucitoarecare care, tinute in vase perfect inchise, isi mentin toxicitatea ani indelungati. Capul taiat al unui crotal isi pastreaza vitalitatea mai bine de 30 de minute, putand inca sa muste si sa injecteze veninul!
Modul de actiune al veninului difera considerabil la diferitele grupuri de ofidieni. El are cinci componente toxice principale: neurotoxinele, hemoraginele, citotoxinele, hemolisinele si fermentii. Desi toate sunt prezente im compozitia veninului, intotdeauna predomina una dintre ele, iar actiunea sa fiziologica asupra victimei difera dupa genul sarpelui si, uneori, chiar dupa specie. Cele mai importante sunt neurotoxinele si hemoraginele, primele actionand rapid asupra celulelor nervoase din bulbul rahidian si a ganglionilor nervosi care controleaza miscarile respiratorii. Inima nu este imediat afectata si continua sa functioneze. Dar blocarea respiratiei face ca sangele sa nu mai primeasca oxigenul necesar pentru viata celulelor organismului. Muscatura serpilor cu venin neurotoxic ( cobrele, mamba, serpii marini) nu provoaca dureri mari, iar edemul, umflarea locului unde s-a produs muscatura, este redus. Moartea survine insa rapid, in cateva ore, fiind precedata de varsaturi, diaree si paralizie a membrelor inferioare. Prin muscatura, un sarpe veninos poate sa injecteze o cantitate mai mica de venin sau mai mare. La cobra indiana ( Naja naja ) este suficienta o jumatate de picatura de venin, cam 30 de miimi de miligram, pentru a omori un om, dar acest sarpe este capabil sa inoculeze la o singura muscatura o cantitate de otrava suficienta pentru a ucide 20 de oameni.
Hemoragiile, care actioneaza asupra sistemului vascular, distrugand celulele ce captusesc interiorul vaselor sanguine, sunt dominante in veninul viperelor. Ele actioneaza si asupra globulelor rosii, distrugandu-le. Muscatura de vipera sau de crotal declanseaza o senzatie de durere arzatoare, zona atinsa se umfla, dublandu-si volumul, si devine vanata. Frecventa pulsului se reduce drastic, inima slabeste si se pierde mult sange din cauza hemoragiilor interne si esterne. Exista accidente mortale, dar in general muscatura de vipera este mai putin periculoasa pentru om, in comparatie cu cele ale cobrelor si crotalilor, la care decesul survine intr-un timp scurt, intre o ora si jumatate si sase ore.
Daca ar fi sa intocmim un clasament al continentelor, in functie de numarul serpilor veninosi, Asia ar ocupa primul loc, cu 170 de specii, in urma sa situandu-se cele doua Americi, cu vreo suta de specii veninoase, apoi, la egalitate, Africa si Australia, cu 70-80 de specii, si, din fericire la coada clasamentului, Europa, cu doar sapte specii veninoase.
ACANTOPHIS ANTARCTICUS
VIPERA MORTII
Posesorul celui mai toxic venin “locuieste” in Australia, continentul multor animale ciudate. Zoologii l-au numit Acantophis antarcticus, insa localnicii l-au poreclit foarte sugestiv: death-adder snake, adica vipera mortii. Veninul sau este de zece ori mai puternic decat al cobrei regale, iar jumatate din numarul oamenilor muscati mor rapid.
Cum arata acest sarpe?
Este gros si scurt – are doar 70-75 cm – cu un cap turtit, cu forma aproximativ hexagonala; coprul se termina cu un fel de apendice subtire si mobil. Sarpele dispune de un mimetism foarte pronuntat, corpul sau capatand culoarea solului pe care sta: galbui, pe nisip, si rosu, pe solurile roscate din campiile centrale ale Australiei. Aceasta calitate il face aproape invizibil. Cu “ajutorul” ei, vipera a produs nenumarate accidente in randul primilor colonisti europeni, muscand fulgerator orice fiinta care trecea pe langa ea.
Vipera mortii are si un mod curios de capturare a prazii constand in mici mamifere si mai ales in pasari, deoarece isi foloseste drept momeala apendicele codal. Acesta este colorat cu galben, negru si brun-roscat, iar sarpele il ridica si il face sa vibreze usor, atragand si fizand atentia micilor vietuitoare. Cand ele se apropie la o disntanta convenabila – cam 25 cm – sarpele ataca.
DENDRASPIS
MAMBA
Dintre toti serpii veninosi ai Africii, bastinasii se tem cel mai tare de cele trei specii de mamba: mamba neagra ( Dendraspis angusticeps ), din zonele meridionale si rasaritene, mamba verde ( Dendraspis viridis ), intalnita in Africa vestica, si mamba lui Jameson ( Dendraspis Jamesoni ), din Congo. Veninul de mamba este in primul rand neurotoxic ( ca la serpii marini ) si actioneaza in general foarte rapid, moartea survenind intr-un interval de doua pana la sase ore. Daca este la pulpa – sarpele obisnuieste sa-si ridice partea anterioara a corpului – moartea se produce si dupa zece minute.
Mamba neagra are cele mai mari dimensiuni; adultii pot sa depaseasca 4,5 m, iar puii cresc foarte repede, intr-un an atingand lungimea de 2 m. deranjata sau ranita, mamba neagra devine extrem de periculoasa. Africanii o numesc “regele serpilor”. Celelalte doua mambe sunt mai mici, depasind rar doi metri, iar veninul lor este de cinci ori mai slab decat al celor negre.
|
